M-am tot ferit sa scriu ceva despre piesele de teatru pe care (cu mandrie) le-am vazut pana acum. Nu am vrut sa dau sfaturi sau sa influentez in vreun fel cititorul si...poate viitorul spectator. In plus, nici nu aveam ce sa transmit neaparat. Sunt oameni de teatru care scriu mult mai bine si mai clar. Eu nu am nici o pretentie in acest domeniu.
Totusi, cand experimentezi ceva deosebit (poate chiar incredibil) parca e pacat sa nu transmiti.
Sambata seara am fost la "Egoistul", piesa in care Maestrul Beligan lumineaza tot. Am ras, am vociferat, am aplaudat si m-am bucurat de o comedioara (destul de) inteligenta. Replici pline de haz, muscatoare dar actuale, comic de situatie, vestimentatie si decor interesant - ce mai, piesa le-a avut pe toate. O sambata seara mai mult decat relaxanta si multumitoare. Dar...
La sfarsit, dupa aproape 2 ore de ras cu gura pana la urechi, o lacrima nu se lasa dusa din coltul ochiului. Era momentul in care sala vibra de aplauze la adresa maestrului Beligan. Era momentul cand un om la care poate doar mainile si mersul greu tradeaza varsta, isi simtea apreciata iarasi munca. Cu ochii stralucind, ducea usor mana la inima multumind tuturor.
Nu am fost tradat de "vesnicele" sentimente morbide - "offf se duce si el". Nu am fost impuns (sau poate foarte putin) de "acele" neincrederii in generatia "care vine din urma" (de parca ar putea sa vina si din fata....!). Am avut doar un moment...incredibil!
Am simtit ca ii aplaud pe Beligan, pe Dinica, pe Moraru, pe Caragiu, pe Dem Radulescu, pe Jean Constantin, pe Stela, pe Arsinel... As fi vrut sa am vreo 30 de maini numai ale mele sa aplaud si cred ca tot putin si mi s-ar fi parut.
Arta in stare pura care mi-a poleit sufletul - de asta am beneficiat sambata. Nu piesa a fost "intriga". Poate nici macar rolul in sine. Interpretarea si trairea scenica a declansat ceva ce foarte rar (poate inca o data sau de 2 ori) am mai simtit.
Citeam cu destul de mult timp in urma despre catharsis. Cum, ce, cand, de ce - si parca, neincrezator sau inciudat, tot exploram diferite momente sa vad daca ajunsesem si eu (vreodata) acolo.
Imi asum riscul si afirm cu toata taria ca aseara am fost "acolo". Nu sunt sectant, yogist, nu am plutit fizic, nu mi-am incolacit picioarele in jurul gatului si nici nu am murmurat "mmmmm".
Doar am simtit ca nu mai am aer si nici cuvinte. Si ca mi-e foarte greu sa mi opresc o lacrima de...bucurie. Nu eram trist - rasesem toata seara. Nu eram incercat de imaginea "doamnei cu coasa" pentru cineva anume. Era doar ceva greu de descris in cuvinte dar care ma provoca sa iau aer in piept din plin ca sa mi pot mentine suflul...normal. Te apasa, te covarsea, iti poleia sufletul. Ce sa mai...nu mai incerc descrierea sentimentului pentru ca pur si simplu nu are rost. Este "doar" un moment...unic!
Va invit sa mergeti la piesa si sa va bucurati si sa va hraniti spiritul (si nu e un indemn ayurverdic sau mai stiu eu cum). E doar un indemna al unui om mai bun dupa seara de sambata si dupa "Egoistul".
P.S. Multumesc Cristi de bilete.
Totusi, cand experimentezi ceva deosebit (poate chiar incredibil) parca e pacat sa nu transmiti.
Sambata seara am fost la "Egoistul", piesa in care Maestrul Beligan lumineaza tot. Am ras, am vociferat, am aplaudat si m-am bucurat de o comedioara (destul de) inteligenta. Replici pline de haz, muscatoare dar actuale, comic de situatie, vestimentatie si decor interesant - ce mai, piesa le-a avut pe toate. O sambata seara mai mult decat relaxanta si multumitoare. Dar...
La sfarsit, dupa aproape 2 ore de ras cu gura pana la urechi, o lacrima nu se lasa dusa din coltul ochiului. Era momentul in care sala vibra de aplauze la adresa maestrului Beligan. Era momentul cand un om la care poate doar mainile si mersul greu tradeaza varsta, isi simtea apreciata iarasi munca. Cu ochii stralucind, ducea usor mana la inima multumind tuturor.
Nu am fost tradat de "vesnicele" sentimente morbide - "offf se duce si el". Nu am fost impuns (sau poate foarte putin) de "acele" neincrederii in generatia "care vine din urma" (de parca ar putea sa vina si din fata....!). Am avut doar un moment...incredibil!
Am simtit ca ii aplaud pe Beligan, pe Dinica, pe Moraru, pe Caragiu, pe Dem Radulescu, pe Jean Constantin, pe Stela, pe Arsinel... As fi vrut sa am vreo 30 de maini numai ale mele sa aplaud si cred ca tot putin si mi s-ar fi parut.
Arta in stare pura care mi-a poleit sufletul - de asta am beneficiat sambata. Nu piesa a fost "intriga". Poate nici macar rolul in sine. Interpretarea si trairea scenica a declansat ceva ce foarte rar (poate inca o data sau de 2 ori) am mai simtit.
Citeam cu destul de mult timp in urma despre catharsis. Cum, ce, cand, de ce - si parca, neincrezator sau inciudat, tot exploram diferite momente sa vad daca ajunsesem si eu (vreodata) acolo.
Imi asum riscul si afirm cu toata taria ca aseara am fost "acolo". Nu sunt sectant, yogist, nu am plutit fizic, nu mi-am incolacit picioarele in jurul gatului si nici nu am murmurat "mmmmm".
Doar am simtit ca nu mai am aer si nici cuvinte. Si ca mi-e foarte greu sa mi opresc o lacrima de...bucurie. Nu eram trist - rasesem toata seara. Nu eram incercat de imaginea "doamnei cu coasa" pentru cineva anume. Era doar ceva greu de descris in cuvinte dar care ma provoca sa iau aer in piept din plin ca sa mi pot mentine suflul...normal. Te apasa, te covarsea, iti poleia sufletul. Ce sa mai...nu mai incerc descrierea sentimentului pentru ca pur si simplu nu are rost. Este "doar" un moment...unic!
Va invit sa mergeti la piesa si sa va bucurati si sa va hraniti spiritul (si nu e un indemn ayurverdic sau mai stiu eu cum). E doar un indemna al unui om mai bun dupa seara de sambata si dupa "Egoistul".
P.S. Multumesc Cristi de bilete.
Comentarii