Nu am putut niciodata sa inteleg cum poate o fiinta omeneasca sa indure, sa cuprinda toate incercarile vietii fara ca sufletul sa se sparga in "milioane" de cioburi.
Toate vin si lovesc succesiv (uneori) ca un val cu multe replici. Simti cu taie, crapa, rup, nimicesc sau calca in picioare ultima picatura de sensibilitate si de umanitate pe care o mai ai. Ca un pumnal infipt, dar fara urme vizibile, fara sange curgand, nimicniciile nu iarta nimic.
Mananca pe interior fara discernamant afectand motorul vietii noastre - sufletul. Gripeaza orice, devansand orice incercare de salvare.
Sunt ca un dusman care stie toate miscarile. Ataca intr-un mod organizat ("o nenorocire nu vine niciodata singura") si telul lor este nimicirea sufletului. Simti, in acel moment, cum totul se naruie. Ti ai dori chiar o durere fizica pe care, cu siguranta, ai fi suportat-o cu mult mai mult stoicism.
Cauti "pumnalul" care te incovoaie de durere. Vrei sa l scoti, sa incerci orice numai pentru a diminua durerea. Arsenalul e adus la vedere - lacrimi, suspine, plangere pe toate planurile.
Batalia e pierduta insa. Sufletul e singur in fata "uraganului" nimicitor si iti dai seama ca nu ai ce sa faci. Totul se acopera in negru, rupand orice posibilitate, orice punte de salvare. Abisul interior inghite tot si simti ca nu mai ai ce sa faci. Poti doar sa "astepti" sa vezi daca sufletul mai rezista, daca mai "palpita" la emotia cea buna.
In acel punct, inca o "bucata" din sufletul nostru se macereaza fara drept de apel. Se consuma total, intr-o combustie dureroasa, fara flama dar cu un impact incredibil. Fiecare intamplare/eveniment/durere consuma si consuma si consuma din ceea ce ar trebui sa fie "globul vietii" noastre - din sufletul nostru.
Din prima clipa in care incepem sa constientizam pana cand inchidem ochii, sufletul se tot consuma in chinuri si dureri (uneori) insuportabile. Nu avem ce face - poate doar un "strigat" de revolta si constatari pline de amaraciune.
Mai are rost atunci? Mai are sens sa ne purtam povara unui suflet (initial) intreg care se macereaza permanent, care pare a fi "perisabil"?
Nu pot raspunde... dar simt ca nu putem ceda. Poate nu e al nostru pentru totdeauna, ci ne este dat doar imprumut. Poate asta este rolul lui - sa se consume usor usor pana cand inchidem ochii de tot. Nu am de unde sa stiu.
Stiu insa ca timpul in care este intreg pare a fi extrem de scurt. Si ca nu se mai reface. Iar, uneori, bucata care se macereaza doare infinit! Toate parca intregesc tabloul nostru de fiinte imperfecte care nu au nici cea mai mica idee ce cauta aici, ce trebuie sa faca, ce sa simta sau cum sa accepte o soarta care pare de la inceput pecetluita!
Doamne-Ajuta!
Toate vin si lovesc succesiv (uneori) ca un val cu multe replici. Simti cu taie, crapa, rup, nimicesc sau calca in picioare ultima picatura de sensibilitate si de umanitate pe care o mai ai. Ca un pumnal infipt, dar fara urme vizibile, fara sange curgand, nimicniciile nu iarta nimic.
Mananca pe interior fara discernamant afectand motorul vietii noastre - sufletul. Gripeaza orice, devansand orice incercare de salvare.
Sunt ca un dusman care stie toate miscarile. Ataca intr-un mod organizat ("o nenorocire nu vine niciodata singura") si telul lor este nimicirea sufletului. Simti, in acel moment, cum totul se naruie. Ti ai dori chiar o durere fizica pe care, cu siguranta, ai fi suportat-o cu mult mai mult stoicism.
Cauti "pumnalul" care te incovoaie de durere. Vrei sa l scoti, sa incerci orice numai pentru a diminua durerea. Arsenalul e adus la vedere - lacrimi, suspine, plangere pe toate planurile.
Batalia e pierduta insa. Sufletul e singur in fata "uraganului" nimicitor si iti dai seama ca nu ai ce sa faci. Totul se acopera in negru, rupand orice posibilitate, orice punte de salvare. Abisul interior inghite tot si simti ca nu mai ai ce sa faci. Poti doar sa "astepti" sa vezi daca sufletul mai rezista, daca mai "palpita" la emotia cea buna.
In acel punct, inca o "bucata" din sufletul nostru se macereaza fara drept de apel. Se consuma total, intr-o combustie dureroasa, fara flama dar cu un impact incredibil. Fiecare intamplare/eveniment/durere consuma si consuma si consuma din ceea ce ar trebui sa fie "globul vietii" noastre - din sufletul nostru.
Din prima clipa in care incepem sa constientizam pana cand inchidem ochii, sufletul se tot consuma in chinuri si dureri (uneori) insuportabile. Nu avem ce face - poate doar un "strigat" de revolta si constatari pline de amaraciune.
Mai are rost atunci? Mai are sens sa ne purtam povara unui suflet (initial) intreg care se macereaza permanent, care pare a fi "perisabil"?
Nu pot raspunde... dar simt ca nu putem ceda. Poate nu e al nostru pentru totdeauna, ci ne este dat doar imprumut. Poate asta este rolul lui - sa se consume usor usor pana cand inchidem ochii de tot. Nu am de unde sa stiu.
Stiu insa ca timpul in care este intreg pare a fi extrem de scurt. Si ca nu se mai reface. Iar, uneori, bucata care se macereaza doare infinit! Toate parca intregesc tabloul nostru de fiinte imperfecte care nu au nici cea mai mica idee ce cauta aici, ce trebuie sa faca, ce sa simta sau cum sa accepte o soarta care pare de la inceput pecetluita!
Doamne-Ajuta!
Comentarii
De noi depinde cat de multe si de ce natura lasam sa ajunga la sufletul nostru, cat de mult il lasam sa se "macereze" sau sa creasca. Nu este usor, dar cred cu tarie ca se poate. :)