Aseara, venind dinspre Piata Victoriei, discutam cu sotia mea despre manifestatie, evenimente, revendicari etc. - subiectele "fierbinti" din aceste zile. La un moment dat, in valtoarea argumentelor, mi-a pus o intrebare incuietoare - "Noi ce lume ii lasam lui Bubu?".
Bubu e numele de alint al fetitei noastre. Are aproape 3 ani. E la momentul in care "lumea" ei abia incepe sa se construiasca, sa-si puna "fundatiile". Iar contributia mea, a noastra (ca parinti), a tuturor celor din jur (semeni, co-locatari, concetateni) este una decisiva. Noi suntem cei care ii putem bloca pe toti "Bubu" din jurul nostru sau, dimpotriva, ii putem ajuta sa-si gaseasca drumul corect, intr-o lume normala. Iar, pana acum, in ultimii 20 de ani, noi am construit orice, dar NU normalitatea de care Bubulicii au nevoie.
Dimpotriva, am cautat sa ne convingem singuri ca anormalitatea, in care ne-am tot complacut in ultimii ani, nu ne afecteaza. Vezi-Doamne, noi stiam ca ei sunt anormali (toti izmenarii si mickii mausii care pretind ca ne conduc) si se comporta anormal. Noi "stiam, bah" (sic!) ca tot sistemul creat de ei este unul ticalosit, compromis si fara viitor. Cu toate astea, mai mereu, ne-am considerat in afara lui, neatinsi si neafectati. Ne-am considerat normali. Si am continuat sa functionam pe principiul "noi cu noi", "ei cu ei", fentand problemele si avand permanent doar grija propriei "camasi". Pe scurt - ne-am DESCURCAT!!
Am acceptat multe mizerii, am evitat reactiile directe. Am preferat, in schimb, sa vociferam pe la colturi si sa ne "descurcam". Am lasat drum liber catre varf imposturii si imbecilitatii, consolandu-ne cu ideea ca "noi nu suntem ca ei". Oameni buni, nu mai exista "noi si ei". Toti suntem o gramada de anormalitate. Ne-am modificat propria "lume" in asa fel incat sa se fereasca de atacurile zilnice dar nu ne-am gandit niciodata sa "omoram" sursa atacurilor, sa anihilam elementele putrede.
Ne aflam acum intr-o "lume" in care avem nevoie de drame pentru a mai reactiona (cat de cat). Inainte tragediei de la #colectiv, a mai murit un om (in timp ce se afla in slujba unui izmenar). Reactia colegilor? Aproape inexistenta. Reactia noastra a tuturor? Firava si ineficienta. Rezultatul? Izmenarul s-a descurcat si e tot la locul lui! Se intampla asta intr-o lume normala?
Suntem atat de anormali incat ne bantuie ideea de a nu elimina putreziciunile pentru ca nu avem ce pune in locul lor. Ne e (parca) teama sa dam de pamant cu sistemul asta pe care l-am tolerat pentru atata amar de vreme. Oare nu putem trai fara piedoni, micki spagari, opresti si mai stiu ce alti imbecili?
Se pare ca nu putem. Pentru ca atunci ar trebui sa stam drept, sa abandonam "descurcatul" si sa incepem sa gandim corect si normal. Nu am mai avea pe cine sa dam "jos" pentru a razbuna tragedii venite din lipsa noastra de reactie. Nu am mai putea sa dam vina pe "ei" in momentul in care Bubulicii ne vor trage la raspundere pentru "lumea" stramba si anormala pe care le-am lasat-o. Atunci responsabilitatea ar veni doar pe umerii nostri. Si - ce sa vezi - asta pare ca ne sperie cel mai tare.
Eu nu cred ca noi (generatia celor trecuti de 30 de ani) ne-am spus ultimul cuvant. Nu vreau sa abandonez si sa pasez celor mai tineri responsabilitatea revenirii la normalitate. Ii sunt dator lui Bubu, imi sunt dator mie si celor din jurul meu sa lupt in continuare. Sa o ajut pe Bubu sa "primeasca" o lume (pe cat se poate de) normala.
Bubu e numele de alint al fetitei noastre. Are aproape 3 ani. E la momentul in care "lumea" ei abia incepe sa se construiasca, sa-si puna "fundatiile". Iar contributia mea, a noastra (ca parinti), a tuturor celor din jur (semeni, co-locatari, concetateni) este una decisiva. Noi suntem cei care ii putem bloca pe toti "Bubu" din jurul nostru sau, dimpotriva, ii putem ajuta sa-si gaseasca drumul corect, intr-o lume normala. Iar, pana acum, in ultimii 20 de ani, noi am construit orice, dar NU normalitatea de care Bubulicii au nevoie.
Dimpotriva, am cautat sa ne convingem singuri ca anormalitatea, in care ne-am tot complacut in ultimii ani, nu ne afecteaza. Vezi-Doamne, noi stiam ca ei sunt anormali (toti izmenarii si mickii mausii care pretind ca ne conduc) si se comporta anormal. Noi "stiam, bah" (sic!) ca tot sistemul creat de ei este unul ticalosit, compromis si fara viitor. Cu toate astea, mai mereu, ne-am considerat in afara lui, neatinsi si neafectati. Ne-am considerat normali. Si am continuat sa functionam pe principiul "noi cu noi", "ei cu ei", fentand problemele si avand permanent doar grija propriei "camasi". Pe scurt - ne-am DESCURCAT!!
Am acceptat multe mizerii, am evitat reactiile directe. Am preferat, in schimb, sa vociferam pe la colturi si sa ne "descurcam". Am lasat drum liber catre varf imposturii si imbecilitatii, consolandu-ne cu ideea ca "noi nu suntem ca ei". Oameni buni, nu mai exista "noi si ei". Toti suntem o gramada de anormalitate. Ne-am modificat propria "lume" in asa fel incat sa se fereasca de atacurile zilnice dar nu ne-am gandit niciodata sa "omoram" sursa atacurilor, sa anihilam elementele putrede.
Ne aflam acum intr-o "lume" in care avem nevoie de drame pentru a mai reactiona (cat de cat). Inainte tragediei de la #colectiv, a mai murit un om (in timp ce se afla in slujba unui izmenar). Reactia colegilor? Aproape inexistenta. Reactia noastra a tuturor? Firava si ineficienta. Rezultatul? Izmenarul s-a descurcat si e tot la locul lui! Se intampla asta intr-o lume normala?
Suntem atat de anormali incat ne bantuie ideea de a nu elimina putreziciunile pentru ca nu avem ce pune in locul lor. Ne e (parca) teama sa dam de pamant cu sistemul asta pe care l-am tolerat pentru atata amar de vreme. Oare nu putem trai fara piedoni, micki spagari, opresti si mai stiu ce alti imbecili?
Se pare ca nu putem. Pentru ca atunci ar trebui sa stam drept, sa abandonam "descurcatul" si sa incepem sa gandim corect si normal. Nu am mai avea pe cine sa dam "jos" pentru a razbuna tragedii venite din lipsa noastra de reactie. Nu am mai putea sa dam vina pe "ei" in momentul in care Bubulicii ne vor trage la raspundere pentru "lumea" stramba si anormala pe care le-am lasat-o. Atunci responsabilitatea ar veni doar pe umerii nostri. Si - ce sa vezi - asta pare ca ne sperie cel mai tare.
Eu nu cred ca noi (generatia celor trecuti de 30 de ani) ne-am spus ultimul cuvant. Nu vreau sa abandonez si sa pasez celor mai tineri responsabilitatea revenirii la normalitate. Ii sunt dator lui Bubu, imi sunt dator mie si celor din jurul meu sa lupt in continuare. Sa o ajut pe Bubu sa "primeasca" o lume (pe cat se poate de) normala.
Comentarii