"Sa curga sangele..."
De-a lungul timpului, le-am avut pe toate - ura pentru vecini, ura pentru regim, ura inter-etnica, ura pentru bogati, ura pentru rusi si, apoi, pentru americani s.a.m.d. Era inevitabil sa nu ajungem la ura pentru semenul de langa noi!
Nu mai conteaza natia, culoarea sau varsta. Ne uram visceral si fara nici o clipa de ragaz. Folosim orice prilej pentru a uri si pentru striga/demonstra acest lucru.
Dam cu pumnul ca nu ne place sapca vecinului. Lovim la tampla in strigatele plina de ura ale unui intreg stadion.
Fie calcam in picioare semenul si racnim victoriosi deasupra prazii, fie, sub obladuirea "haitei" lovim miseleste si incercam sa disparem. Important e sa manifestam URA.
Nu mai conteaza ca ne vad copii, prietenele, sotiile. Nu dam doi lei pe faptul ca putem rani (indirect) o intreaga familie. NIMIC nu mai conteaza exceptand URA.
Ma intreb ce o simti omul ala care da cu pumnul, fierul, ranga, cutitul in momentul ala?
Probabil adrenalina ajunge la un maxim, totul este negru in fata ochilor, iar humanoidul se transforma in primata. In acel moment, "omul" acela devine veriga cea mai slaba si mai inutila a lantului trofic. Vrea sa distruga, sa rupa, sa ELIMINE. Si nu se opreste pana nu isi satisface URA, pana nu "curge sangele".
Ce sport? Ce competitie? Ce respect? Ce fair-play? Nimic nu conteaza in afara "luptei", in afara URII.
Se programeaza batai pe sinele tramvaiului, se pregatesc adevarate batalii cu jandarmii. Tinta comuna este clara: distrugerea la propriu a (unui) adversar. Care? Nu mai conteaza. Trebuie doar sa miste si sa fie vertebrat (uman!!).
Mi-e teama!
Nu ca nu mai avem nici o sansa sau ca ne indreptam inspre (si mai) rau. Mi-e teama ca nu vom mai gasi unde sa traim (nu sa vietuim)!
Mi-e teama ca nu vom mai gasi ratiune ci doar ura. Pe strazi, in case, in scoli, pe stadioane - vom regasi doar instinctul primar alimentat de URA viscerala care ne acopera incet incet pe toti. Vom deveni primate care cauta jugulara celuilalt, bucurandu-se la mirosul sangelui proaspat si aburind.
Si atunci...chiar nu va mai fi nimic de facut!
De-a lungul timpului, le-am avut pe toate - ura pentru vecini, ura pentru regim, ura inter-etnica, ura pentru bogati, ura pentru rusi si, apoi, pentru americani s.a.m.d. Era inevitabil sa nu ajungem la ura pentru semenul de langa noi!
Nu mai conteaza natia, culoarea sau varsta. Ne uram visceral si fara nici o clipa de ragaz. Folosim orice prilej pentru a uri si pentru striga/demonstra acest lucru.
Dam cu pumnul ca nu ne place sapca vecinului. Lovim la tampla in strigatele plina de ura ale unui intreg stadion.
Fie calcam in picioare semenul si racnim victoriosi deasupra prazii, fie, sub obladuirea "haitei" lovim miseleste si incercam sa disparem. Important e sa manifestam URA.
Nu mai conteaza ca ne vad copii, prietenele, sotiile. Nu dam doi lei pe faptul ca putem rani (indirect) o intreaga familie. NIMIC nu mai conteaza exceptand URA.
Ma intreb ce o simti omul ala care da cu pumnul, fierul, ranga, cutitul in momentul ala?
Probabil adrenalina ajunge la un maxim, totul este negru in fata ochilor, iar humanoidul se transforma in primata. In acel moment, "omul" acela devine veriga cea mai slaba si mai inutila a lantului trofic. Vrea sa distruga, sa rupa, sa ELIMINE. Si nu se opreste pana nu isi satisface URA, pana nu "curge sangele".
Ce sport? Ce competitie? Ce respect? Ce fair-play? Nimic nu conteaza in afara "luptei", in afara URII.
Se programeaza batai pe sinele tramvaiului, se pregatesc adevarate batalii cu jandarmii. Tinta comuna este clara: distrugerea la propriu a (unui) adversar. Care? Nu mai conteaza. Trebuie doar sa miste si sa fie vertebrat (uman!!).
Mi-e teama!
Nu ca nu mai avem nici o sansa sau ca ne indreptam inspre (si mai) rau. Mi-e teama ca nu vom mai gasi unde sa traim (nu sa vietuim)!
Mi-e teama ca nu vom mai gasi ratiune ci doar ura. Pe strazi, in case, in scoli, pe stadioane - vom regasi doar instinctul primar alimentat de URA viscerala care ne acopera incet incet pe toti. Vom deveni primate care cauta jugulara celuilalt, bucurandu-se la mirosul sangelui proaspat si aburind.
Si atunci...chiar nu va mai fi nimic de facut!
Comentarii
mi se pare cam fortata aprecierea ca ne indreptam "incet incet" spre mai rau. suntem (si vom fi) tot acolo :)
Dar te contrazic - nu a fost asa mereu. Pornirile vor exista mereu. Educatia care sa le infraneze, constrangerile care sa le ingradeasca sau bunul simt care sa opreasca - sunt pe cale de disparitie.
Dimpotriva - in copilaria mea - exista o "autoritate" (fie ea Divina, fie ea de regim la nivel national, fie ea de nivel profesoral la nivelul scolii, fie parentala pentru copii etc).
Acum, disolutia (autoritatii) e totala (sau aproape totala). Vezi cazurile U.K, Franta (magrebieni) sau confruntarile intre clanuri de la noi.
Poate sunt putin mai optimist - inca NU suntem acolo - in totalitate daca vrei. Dar nici departe nu suntem.